Victor ascultă ploaia

Plip. Plop. Ploaia bătea în geam în seara aceea. Victor și-a tras pătura până la nas. — Tati, ce-ați făcut la grădiniță când a plouat? Dan a lăsat veioza aprinsă și s-a așezat lângă el. — Ascultă: așa a început.

Dimineață, copiii nu putuseră ieși în curte. Pe geam, o picătură cobora repede, alta se oprea la jumătatea drumului. În sală era cald, dar toți priveau afară. Victor urmărea picăturile și asculta ploaia cum lovea pervazul.

Victor a început să bată ușor cu degetele în masă: pic, pic. Matei i-a răspuns cu două bătăi în genunchi: ploc, ploc. Doamna Ana a adus tobele mici din dulap. Curând, fiecare găsise câte un sunet: degete pe masă, palme, genunchi și tobe.

Când doamna Ana a făcut semn, toți s-au oprit. Pentru o clipă s-a auzit numai ploaia. Victor a ridicat mâna. — Încă o dată! Tobele au pornit din nou, iar picăturile păreau să țină ritmul pe geam.

Când ploaia s-a oprit, au tăcut și tobele. Sala a rămas liniștită. Apoi, printre nori, s-a strecurat o dungă de soare. Copiii s-au ridicat și au privit-o. Matei a bătut încet din palme, iar Victor i s-a alăturat.

Seara, ploaia a început din nou. Dan a bătut încet cu degetul în pătură: pic… pic… Victor a ascultat cu ochii închiși. — Mai cântă puțin, tati, a șoptit el. Dan a bătut rar, tot mai încet. Ultimul pic s-a pierdut în liniștea camerei.