Frunza care nu se grăbea

În parc, o frunză roșcată stă în mijlocul aleii. Victor se oprește. Mama Maria și tata Dan se opresc și ei. „De ce nu pleacă?”, întreabă el. Frunza pare că așteaptă ceva.

Tata Dan spune că uneori vântul se odihnește. Victor așteaptă. O clipă trece. Apoi încă una. Nimic nu se mișcă. Mama Maria respiră încet, iar Victor îi urmează ritmul.

Un vânt mic vine dinspre copaci. Frunza tremură, dar nu pleacă. Victor nu o împinge. „Poate mai are nevoie de timp”, spune mama Maria. Aleea rămâne liberă pe lângă ea.

La următoarea adiere, frunza alunecă până lângă gard. Victor o salută cu mâna. Nu a fost o întrecere. A fost o așteptare cu ochii deschiși și cu părinții aproape.

Pe drumul spre casă, Victor merge încet. Tata Dan îi ține mâna. În urmă, frunza s-a oprit lângă gard, iar aleea a rămas liberă. Victor îi spune mamei Maria că a văzut clipa în care vântul a împins-o. Acasă, își scutură pantofii și mai povestește o dată despre frunza roșcată.